De parca nu te-ai obisnuit deja sa-ti mananc noptile sau zilele si
timpul…dar imi ramane multumirea asta…ca macar exista in viata ta 5
minute pe saptamana pe care mi le acorzi, citind aceste mailuri. Si
cred ca ti-am mai spus ca as putea sa n-o mai fac, dar nu vreau. Vreau
sa profit de ultima sansa, vreau sa-mi joc ultima carte, vreau sa lupt
pentru ce cred, vreau sa-mi doresc sa lupt pentru asta, vreau sa stii
ca inca exist, vreau sa stii ca voi fi aici, vreau sa stii ca voi
lupta…chiar de pasii ma vor purta departe in lumea asta mare…iti
voi aduce intotdeauna aminte, macar o data pe saptamana ca exist, si ca
atata timp cat eu exist, va exista o bucata de suflet undeva care te
pastreaza acolo ca-n prima zi in care te-am vazut…probabil n-o s-o
uit niciodata. Eu un copil, tu, un copil mai mare si soarele de toamna
care-mi mangaia bland fata. Nesigura, timida, cuminte, inocenta,
dezorientata….si tu. Hotarat, zambitor, stapan pe tine…si soarele
de toamna tarzie…in centrul asta de capitala. Loc, care nu va mai
arata niciodata ca in ziua aia, loc in care nu voi mai gasi niciodata
privirea ta. Ala e locul inimii mele. Ala e locul nostru…sau al meu
pentru tine. Si acum te aud pe tine replicand, ca nu mai esti cum ai
fost, ca ai devenit rau, ca nu are rost sa simt toate astea. Dar nu
pot, nu vreau. Si poate e o ambitie prosteasca si poate ai
dreptate…dar cum voi afla? Vreau sa cred ca tu esti TU. Eu cred asta,
n-am renuntat o clipa sa cred asta. Stiu ca asta-vara am scris…am
scris mult…si urat, dar din suflet. Dintr-un suflet ranit, dintr-o
incrancenare si din toate cate adunasem in mine. Am gasit acum 2
saptamani, pe raftul unui magazin….un parfum…..ieftin, dar cate
bogatii pastreaza in el acum. L-am cumparat, m-am bucurat ca l-am
gasit.M-am bucurat enorm…ma bucur si acum si divinizez momentul in
care ma dau cu el. E parfumul pe care il aveam cand noi am fost
impreuna. El are o parte din tine….

"Faptul ca-i vorba de EA si EA scoate seria din comun, zic eu… bine spusa povestea, iar vreo doua imagini chiar imi plac!… "

 

 

 

 

 

Adevar, ideal, dorinta? Ce vrem de fapt? Cine poate spune?

Sa traim sub protectia adevarului? Sa ne atingem idealurile? Sa ni se implineasca dorintele? Si daca toate astea s-ar intampla si daca toate lucrurile ar merge asa cum iti doresti, unde ar mai fi farmecul necunoscutului, al provocarii si al dezamagirilor? Cat de simpla si monotona ar fi viata noastra atunci? Ce alte lucruri in afara de vietile si traiul nostru, ne vor mai interesa atunci? Cat de inutile ar fi vointa, dorinta si putinta?

 

Multe intrebari si probabil niciun raspuns…dar ma intorc la oameni si la influenta pe care o au asupra noastra de-a lungul vietii. Unii apar si dispar, altii apar si raman, si ceilalti nici macar nu exista. "Unii" sunt colegii, cunostintele, vecinii; "altii" sunt rudele, familia si "ceilalti" sunt prietenii. Exact, printr-un rationament logic, scurt…am ajuns la concluzia ca prietenii nici macar nu exista. Insa ceva se vede, se simte. Sunt clipe, sunt idei, sunt vorbe…care de fapt nu sunt, pentru ca vin de la oameni care nu exista. Deci printr-un rationament logic, scurt…prietenii nu exista. Sunt rodul imaginatiei noastre, ideile lor sunt ale noastre, faptele lor sunt ale noastre, imaginea lor este creata de mintea noastra. Dar de cele mai multe ori, prieteniile se termina, sau asa vrem noi sa credem. De fapt NOI ne schimbam si ideile lor devin invechite, faptele lor sunt extreme sau fara importanta, imaginea lor este stearsa. Noi ne schimbam si asta pune capat prieteniilor si tutror lucrurilor pe care le implica. Schimbarea inseamna sfarsit. Sfarsitul unei prietenii e de fapt incheierea unei perioade din viata.

 

Si dupa toate astea te intrebi daca merita sa investesti, sa te zbati, sa simti. Te intrebi daca poti sa rezisti schimbarii, te intrebi daca vrei sa te schimbi, te intrebi daca vrei sa ramai la fel…

Deci cum e mai bine? Sa te schimbi sau sa ramai la fel?

 

 

 

 

 

 

Revolutie a fost in Republica Moldova…revolutie a fost in sufletele noastre, cei putini si totusi buni. Revolutie si-au dorit acei oameni in Chisinau si mini-revolutie a fost la Bucuresti. Daca asta nu inseamna ca in oamenii astia despartiti de o linie imaginara trasata pe o harta, intr-o tara, care nici macar nu ne apartine noua ca popor, nu bate o singura inima, nu curge acelasi sange…atunci nu stiu ce altceva inseamna solidaritate, umanitate si pasiune.

 

 

Cat de grava e situatia lumii verzi in care INCA mai traim?

Extrem de grava…ne-am intoxicat mintile, inimile si sufletele….

 

http://www.trilulilu.ro/petreradu1/c692b1dfdd2f7a 

 

 

funny………

http://www.youtube.com/watch?v=V8S1ojd5EGM&feature=channel_page

http://www.piticu.ro/2008/09/01/asa-se-face-o-campanie/index.html?cp=1

La multi ani!…vreau sa urez unei persoane dragi. Au trecut ani peste noi, am devenit altii si totusi undeva acolo am ramas aceiasi. Te pup! Te-am respectat mereu si imi cer scuze daca a fost vreun moment in prietenia noastra care sa te fi deranjat. Ai grija de tine si de sufletul tau…

 

 

                                            P.S: Have fun! 

Asta cica as exprima eu pe-aici…hmmm, apoi vine tipica intrebare: sufar "de mine"?

Nu stiu despre ce fel de suferinta este vorba . Poate o sa aflu, cand vor vrea oamenii sa vorbeasca mai mult despre asta. Daca e vorba de altfel de suferinta, nu asta vreau sa exprim, pur si simplu asta iese. Sunt ganduri, se pare nu prea funny…o sa incerc sa fiu mai vesela, mai optimista, mai deschisa. Doar ca privind in jur, nu pot sa ma abtin sa nu remarc si sa condamn societatea, monstrii pe care ea ii naste, mizeria, uratenia, superficialitatea. Multi probabil condamna atitudinea asta pe care o afisez. Si pe buna dreptate, e usor sa stai intr-un colt si sa observi, sa cataloghezi, sa incadrezi in tipologii, dar intoleranta si indiferenta nu pot decat sa ma scoata din sarite. Si daca n-am puterea sa schimb lucrurile, incerc macar sa le scot in evidenta. Si-am mai primit un sfat: "Cateodata indiferenta si atitudinea superficiala e buna…, e bine sa VISEZI!". Nu stiu daca am spus vreodata ca nu e bine sa visam, cred ca e vorba de cum priveste fiecare realitatea, viata si situatiile de care ne lovim in viata. Si cred ca in functie de pasii pe care-i parcurgem in viata, ne schimbam si imaginea asupra realitatii. Realitatea e relativa . Cred ca s-ar putea spune si asa. Si totusi visele fac parte din realitate? Sau e realitatea in sine un vis?

 

 

       P.S.:"Nu este un semn de sanatate sa fii bine adaptat la o societate profund bolnava"….

 

 

                                                          Bye

 

 

 

PITZIPOANCA

Specie noua, aparuta de cativa ani incoace, traieste in climat continental-urban.

Talie: mica pana la medie si mare.

Culoare blana: de la bronz natural de 5 zile pe litoral, pana la bronz-solar practicat o data pe saptamana.

Capacitate de camuflare: de la roz pufos cu bling-uri, pana la imitatie de leopard, accesorizate cu obiecte voluminoase de transport cacatisuri.

Se hraneste cu: posete Louis Vuitton, si imbracaminte brand-uita, ultimele aparitii hi-tech si bineinteles carduri bancare Silver si Gold pana la Platinum.

Imperechere: specie foarte prolifica, poate avea contact cu mai multi masculi din haita, pentru a-l putea seduce pe cel mai puternic dintre ei.

Naste: pui vii, pe care nu-i hraneste la san, ar fi pacat de ei nu de alta.

Flux verbal abundent, de preferat sa te feresti de iesirile ei nervoase, desi se poate spune ca sunt singurele momente in care poti sa o auzi vorbind fluent.

 

Asta e o introducere sumara a speciei mai sus mentionata…detalii si exemplificari, puteti observa accesand site-ul de mai jos….HAVE FUN OR SPIT HARD!

 

                                              http://pitzipoanca.org

De ce lumea in care traim se schimba? De ce oamenii pe care-i cunoastem de multa vreme se schimba peste noapte? De ce iubim dar nu suntem iubiti? De ce suntem iubiti de cei pe care nu-i iubim? De ce ne iubim tara dar nu si poporul? De ce poporul nu-si iubeste tara? De ce ne dorim intotdeuna cate un lucru? De ce atunci cand il avem nu ne mai foloseste? De ce nu traim pentru ceilalti? De ce nu traiesc ceilalti pentru noi? De ce mintim? De ce suntem mintiti? De ce nu zambim cand simtim? De ce plangem cand cineva ne raneste? De ce nu ne pasa? De orice, oricum, oricand…

O alta zi in care ne-am ingropat in activitatile care ne mananca viata,
o alta saptamana care decurge conform unui itinerar prestabilit, o alta
luna in care vara vine prea devreme si prevesteste un alt anotimp care
ne oboseste si fizic si psihic…si daca lucrurile nu s-ar scurge
intr-o anumita ordine….probabil ne-am panica si ne-am pierde
in ganduri inutile…asa ca mai bine ne asezam in minte toate lucrurile
care ne framanta si le urmam intocmai…asa cum ne-au invatat parintii
nostri, asa cum au mers treburile de-a lungul anilor asa vor merge si
de-aici incolo…….vorbeam cu cineva o data(mare om) despre lucrurile
pe care le-am invatat de mici, pe care le-am dobandit cu mare strictete
de la parintii nostri, si era vorba despre banalul spalat pe dinti,
chestia aia pe care o faci de la 5 ani de doua ori pe zi….care oricum
nu te ajuta pe termen lung…tot la freza ajungi…asa si problema e ca
daca ai nostri ne-ar fi invatat de mici sa ne spalam pe picioare cu
peria de sarma, am fi facut-o si azi, chiar daca e sau nu bine, chiar
de ne ajuta sau nu…nu ne-am intrebat de ce o facem, nu ne-am gandit
daca e bine sau nu, nu am incercat sa alegem singuri…..am
facut-o…pentru ca asa ni s-a spus, pentru ca asa ni s-a impus….si
noi am executat ca niste mici masinarii, asa cum facem azi, zi de zi,
saptamana de saptamana, luna de luna… 

O utopie de Mircea Cartarescu: 2084 fara Orwell

autor: Mircea Cartarescu

 

Sunt nascut in 1956 si prin urmare am 128 de ani. Altadata as fi intrat in Cartea Recordurilor. Tin minte ca prin 2000 imi mai dadeam cel mult vreo 30 de ani de viata (bunicul meu a murit la 87, ceea ce mi se parea o varsta matusalemica). Cine-ar fi crezut pe atunci ca in numai douazeci de ani telomeraza, proteina imbatranirii, avea sa poata fi reproiectata artificial pentru fiecare dintre noi? Azi sunt un om in floarea varstei, ce mai poate spera la cel putin doua secole de viata.

 

 

Mai reale ca realitatea 

 

 

Si ce viata! Imi amintesc vorbele intelepte ale lui Lao Tze (minunat puse pe muzica de George Harrison): „Fara sa ies pe usa/ Pot cunoaste toate lucrurile,/ Fara sa privesc pe fereastra/ Vad toate peisajele lumii./ Cu cat calatoresti mai mult/ Cu atat stii mai putin.“ Astazi, faptul acesta, un paradox altadata, a devenit literalmente adevarat. Stiu totul, am vazut totul, fara sa ma uit macar la televizor. Fiecare dintre noi are azi un mic implant cerebral care il conecteaza, prin unde radio, la giganticele baze de date de pe web. Vorbesc toate limbile fara sa le fi invatat vreodata, stiu fizica cuantica si biologie inframoleculara la fel de bine ca laureatii Nobel. N-am nevoie sa calatoresc nicaieri, caci „n-as avea decat cu ochiul sau cu mana semn a face“ si, proiectate direct pe retina, as vedea toate lucrurile ce pot fi vazute pe Pamant sau in intreg Universul. Talpile mele pot simti oricand, mai reala ca insasi realitatea, tarana matasoasa de pe suprafata Lunii. Mainile mele pot mangaia miliarde de femei virtuale, cele mai desavarsite cu putinta. Gandul meu poate compune romane nesfarsite, poeme curcubeene. 

 

Demonul cresterii exponentiale 

 

Nu va ganditi la toate acestea ca la niste minuni improbabile. Ele sunt acum banalitati de care nu face caz nimeni. Si nu se datoreaza cine stie caror forte paranormale sau vreunei interventii exobiologice, ci pur si simplu unei legi matematice. Tineti minte parabola jocului de sah? Inventatorul sahului a fost primit de vizirul persan, care, in superbul stil oriental, i-a spus ca poate sa ceara drept rasplata orice, pana la jumatate din regat. Sahistul i-a raspuns: „Maria ta, eu sunt un om modest. Nu cer decat sa-mi puneti un bob de grau pe prima casuta din cele 64 ale tablei de sah, doua boabe pe a doua, patru pe a treia, opt pe a patra, saisprezece pe a cincea etc.“ Vizirul se pregatea sa-i dea o traista de graunte, dar intendentul granarelor tarii i-a aratat ca Persia n-a produs si n-avea sa produca in mii de ani atata grau cat cerea sahistul. Este demonul cresterii exponentiale. La fel, prin anii ‘80 ai secolului trecut, s-a demonstrat ca puterea computerelor se dubleaza la fiecare sase luni. Un notebook normal, de 2.000 de dolari, ajunsese prin 1990 de mii de ori mai puternic, mai mic si mai ieftin decat un computer NASA din anii ‘70. Daca aceeasi rata de perfectionare ar fi avut loc in industria automobilelor, o masina ar fi ajuns cat un pachet de tigari, ar fi mers cu 200.000 de kilometri la ora si ar fi strabatut cam tot atatia kilometri, consumand doar un galon de combustibil. Iar un Boeing 747 ar fi ajuns sa coste, in numai douazeci de ani, o suta de dolari… Azi, computerele au atins puterea si complexitatea creierului uman. Doar un prag artificial, introdus pentru siguranta, le opreste sa capete constiinta de sine. In schimb, s-a petrecut – e drept, la scara umana si nu divina – contopirea creier-computer, prevazuta candva de o extraordinara povestire a lui Isaac Asimov, in care mintea umana si cea artificiala, evoluand milioane de ani, ajung sa fuzioneze, asa incat supermintea-computer rosteste, in cele din urma: „Sa fie lumina!“ Noi nu mergem atat de departe. N-avem nevoie sa ne simtim zei. Ne ajunge sa ne traim vietile din plin, asa cum nici un satrap oriental, nici un imparat roman n-au visat sa traiasca.

 

 

„Marile din nou sunt ude“ 

 

Cum arata lumea noastra? E o lume luxurianta. Pamantul e iarasi verde si salbatic ca inainte de aparitia civilizatiei. Din junglele umede se ridica aburi. Am reinviat, prin inginerie genetica, nenumarate specii disparute de plante si animale. Am dizolvat gunoaiele uriase ca muntii ale erei industriale. Am limpezit lacurile si cascadele. Am reoxigenat oceanele, in care casalotii pot lupta acum din nou, in adancuri, cu calmarii uriasi. Am scos la lumina, din infernurile vegetale ale Mexicului, fabuloasele temple Maya. Nu mai avem nevoie de termocentrale, centrale atomice sau baraje, nici de platforme de foraj petrolier. Avem fiecare, in propriul bungalow, microcentrala sa care, prin fuziunea catorva atomi, ne furnizeaza mai mult decat necesarul de energie. Nu avem nevoie de lemn si aproape nici de minereuri. Am reparat gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii si am reconstruit climatul planetar. Contracaram acum cu succes tendinta de incalzire a climei.

 

Daca, din cine stie ce capriciu, am chef de „the real thing“ (desi, repet, senzatiile virtuale sunt mai puternice si mai subtile), trec direct prin peretii vascosi ca un plastic lichid ai habitatului meu si patrund intr-o gradina reala, pe care mi-o proiectez cum vreau si pe care-o pot modifica radical zilnic. Azi, in cinstea lui Proust, marele romancier al timpului pierdut, se deschid in gradina mea moi, suculente si pluricolore orhidee cathleya. Maine, in cinstea lui Macedonski, ma voi imbata cu parfumul miilor de roze… Colibri cat bondarii si fluturi cat vulturii lasa umbre moi de aripi pe fata mea. Pot comanda nori, de orice forma, de orice consistenta, si averse de ploaie cu fiecare bob perfect rotund ca o perla. Nu am nevoie de piscina. Oricand vreau, apare, la un metru deasupra solului, un mare cub de apa albastra, cu latura de mai bine de zece metri, levitand imponderal, in care ma cufund si inot, gol, ore-n sir… Apa e tinuta in forma ei de un puternic camp magnetic. 

 

A sasea inima 

 

Pentru toate acestea platesc, fireste, desi banii nu mai exista de mult. Creditul meu e pe web, unde si fac toate platile. Semnez cecurile virtuale cu amprenta inconfundabila a intregului meu corp, scanat instantaneu. De altfel, ies si intru pe oriunde prin peretii casei mele tot prin scanarea corpului. Nimeni altul nu e lasat sa treaca. Imi protejez astfel intimitatea, bunul meu cel mai de pret si, de altfel, singurul. Hotii nu mai intra azi in cladiri, caci natura infractionalitatii s-a schimbat complet. Se fura, da, si azi, mai mult poate decat altadata, dar se fura vise, emotii, viziuni, extazuri, orgasme, uimiri – ni se patrunde in creierele lipsite de sistem de alarma si suntem jefuiti de umanitate. Accesul la mintile noastre se face prin acelasi mare si ultracomplicat web. Inchisori, totusi, nu mai sunt de mult, fiind inlocuite peste tot de terapii de reabilitare. Intrebati „Cine esti tu?“, copiii-si duc de obicei aratatorul spre piept, identificandu-se astfel cu propriul lor corp. Azi nici cel mai nestiutor dintre ei nu mai face greseala asta. Corpul nostru e astazi un ambalaj in mare parte artificial. Suntem agregate biotronice carora anual li se inlocuiesc organele uzate cu altele noi. Personal, am in clipa asta in piept a sasea inima, iar in cavitatea abdominala al patrulea pancreas. Se spunea altadata, ranjind ca de o mare desteptaciune: poti inlocui orice organ in afara de creier, caci, nu-i asa, creierul esti tu insuti. Un transplant de creier ar fi fost de fapt, chipurile, un transplant de corp… Nimic mai fals.

 

Creierul nostru nu este „noi insine“ mai mult decat e corpul nostru. Numai o mica structura din masa lui, e drept, interconectata cu toate celelalte, este „eu“. Aceasta structura poate fi refacuta in orice alt creier, asa incat un creier schizofren poate fi inlocuit in proportie de 99%, eliminand astfel boala. Transplantul de creier e un castig definitiv al medicinei. Pe de alta parte, nu inlocuirea de organe intregi este astazi domeniul de varf al chirurgiei, ci microtransplanturile. Putem inlocui, prin inginerii submoleculare, cu ajutorul „buldozerelor“ facute din 3-4 atomi, puntile de hidrogen din moleculele de ADN, mitocondriile din celule, si putem trimite „tanchete“ miniaturale in fluxul sanguin ca sa lupte cu virusurile. Cancerul e azi un arhaism de dictionar, ca faimoasa ciuma din alte secole…

 

Daca acum optzeci de ani as fi citit undeva aceste fapte, fie nu le-as fi privit decat ca pe niste naive utopii, fie ca (daca as fi crezut in plauzibilitatea lor) i-as fi fericit pe locuitorii unei lumi ce mi s-ar fi parut paradisiace… Vecinii de vecini …de, ce sa zic, paradisiaca as numi si eu lumea de-acum, daca… daca mitocanii mei de vecini nu mi-ar schimba-o zi de zi intr-un iad! Daca n-ar da noapte de noapte muzica la maximum, daca nu s-ar certa mereu ca la usa cortului… Ia uite, iar au inceput! Cat sunt eu de cybernaut, nu ma pot stapani sa nu le urlu din rasputeri:

 

- Macar schimbati maneaua, nenorocitilor, de o saptamana o tineti numai cu asta! 

 

De ce m-am
saturat?De curatenia din fiecare saptamana…o faci ca sa n-o tii, de
primele zile de scoala, de vara care nu se mai intoarce, de ganduri
care se duc si nu mai vin niciodata, de oameni care se duc si nu se mai
intorc niciodata, de pagini web care nu spun nimic….doar exista, de
sucurile carbogazoase, de messenger…si de oamenii din el, de mizeria
in care se scalda unii, de mintile inguste, de virgine si tocilari, de
filmele de duzina, de marile vedete ale lumii…tot alea de zeci de
ani, de iernile fara zapada, de zilele cu nori, de pozele cu
femei….alaturi de femei, de pozele cu pet-uri de bere sau alaturi de
ele, de pozele cu ochelari…pe ochi, pe cap, in mana, in san….cu sau
fara soare, de pantofii cu toc conic…nu gasesc nimic estetic la ele,
de pantalonii negri de asemenea conici, de poze cu fete mai mult sau
mai putin goale, de poze cu baieti mai mult sau mai putin goi, de
tic-tacul ceasului…..unii vor zice ca m-am saturat de toate si ca
solutia ideala e sa ma arunc…ei, nu-mi pasa de voi.Imi pasa de restul
care vor fi de acord cu mine.
 

Dureros, emotionant, placut, distractiv……

 

http://www.boston.com/bigpicture/2008/12/the_year_2008_in_photographs_p.html

 

http://www.youtube.com/watch?v=WpYqX5xbFp4&NR=1

Cum a inceput 2009? Subit, haotic, ametitor.

Cu o stare de urgenta nationala, multumita Rusiei si Ucrainei. Cu un ger naprasnic. Cu introversie si teama de ceea ce va aduce noul an. Cu prea putina speranta pentru multi, cu sentimente neimpartasite, cu prea multa ingamfare pentru altii. Se pare ca anul asta vom fi ocupati si preocupati de noi, vom avea tendinta sa dramatizam orice situatie care ne priveste direct, nu ne vom mai implica in problemele altora. Vom avea prea multa grija de noi insine decat de cei care ne inconjoara. Vom spera atentia totala a prietenilor si a familiei, desi noi nu vom fi in stare sa o acordam. Vom face tot ce este posibil ca sa ne ducem problemele la rezolvare totala, chiar daca asta va insemna indiferenta, invrasmare si incapatanare. Ne vom folosi de toate mijloacele raului pentru a reusi tot ce ne propunem. Vom fi niste buni demagogi in ceea ce priveste greselile altora si vom fi mandri pana peste poate de asta.Vom pleca urechea la mizeriile lumii, dar nu ne vom asculta sufletul. Vom iubi interesele si nu oamenii. Vom indragi superficialitatea si vom huli substratul sufletesc. Vom iubi imaginea si vom ignora naturaletea. Ne va fi usor sa trecem peste oameni, dar nu si peste vorbele lor. Ne va fi usor sa trecem peste prietenii dar nu si peste avantejele existentei lor. Ne va fi mai usor sa radem de altii decat sa plangem pentru noi. Ne va fi mai usor sa ne razboim decat sa ne apreciem. Ne va bucura materialul insa nu si spiritualul. Ne vom rezuma la a vedea si nu la a simti. Vom munci mai mult dar vom visa mai putin…

 

        Si totusi anul asta va aduce ceva bun pentru unii dintre noi. Incredere in sine. Ne vom increde in noi si vom trece mandri prin noul an.

                    Inchei cu un sfat: fapte nu vorbe dragii mei!

                                                                        Bye

 

 

      Poze bune, idei interesante….reclame reclame reclame.Bravo!

 

 

 

 

Era o seara cuminte de octombrie. Putin friguroasa. Putin incarcata. Avea emotii…de ce? Nici ea nu stia…poate pentru ca nu-i plac surprizele, schimbarea e bizara pentru firea ei conservatoare si de neclintit. Dar a acceptat sa-l cunoasca, vroia sa-l cunoasca.Auzise atatea lucruri despre el. Lucruri marunte despre un om mare. Nu stia ce vrea cu adevarat…isi facuse cateva vise, avea niste asteptari. S-a gandit totusi si la varianta cealalta…daca nu l-ar fi placut, daca el n-ar fi placut-o, daca el nu se ridica la nivelul asteptarilor ei? Avea un avantaj si l-a pastrat pana in ultima clipa. Cum spunem noi, oamenii sportului, avantajul terenului…e o metafora. Ea pleca cu avantajul cunoasterii. Cu prezumtia de nevinovatie…

S-a intamplat. La ora 19.00 s-au intalnit. Era aglomerat, intuneric si putin frig. Si-au intins sfiosi mainile si au facut cunostinta. El evident emotionat, ea nu. El stangaci, ea nu. Dezechilibru incipient? Greu de spus…Lucrurile au decurs normal, ea relaxata si dezinvolta pana la vulgaritate…de fapt ea, plina de naturaletea-i caracteristica.El putin timid, cuminte si atent. Si-au vorbit, si-au zambit…timpul a trecut pe nesimtite. Seara s-a incheiat, nu inainte ca ea sa-i faca o invitatie pe care flatat a acceptat-o. A doua zi a fost cea mai frumoasa aniversare din viata ei. Oamenii care ii sunt alaturi au demonstrat inca o data ca sunt oameni adevarati. Ea a asteptat…intr-un tarziu a venit. A simtit ca-i fuge pamantul de sub picioare,a fost cum nu mai fusese niciodata…a fost EA. I-a daruit ceva. Serios. Important. Dragut. Semnificativ. N-a spus nimanui cat respect i-a purtat lui din pricina darului. Fiind crescuta cu un simt al culturii, nu i-a fost greu sa-si dea seama de insemnatatea obiectului.

A doua seara au iesit! S-au simtit bine, au mers prin ploaie..Doamne ce are femeia asta cu ploile? Nu-i place ploaia, dar se pare ca o insoteste ori de cate ori are nevoie de un semn. Seara aceea s-a incheiat tarziu. Seara aceea  a fost speciala.Imaginatia a lucrat mult in detrimentul realitatii. Dar pentru ce sa traim, daca nu pentru imaginatie si visare.

Asa au trecut seri la rand petrecute impreuna, cu ploaie sau fara, reale sau imaginare, cu saruturi virtuale,imaginare, sau adevarate.Asa a crezut ea ca va putea iubi din nou, ca a gasit persoana care-i merita pe deplin dragostea. Dar…asa cum se intampla adesea, lucrurile nu sunt ceea ce par. Poate a gresit…ea, nestiind sa aseze lucrurile. Sau poate doar nu l-a inteles. Nu i-a inteles intentiile. Si ceva s-a rupt. A simtit dar a inchis ochii. Il vroia pe el si nimic altceva.Si a trecut peste…dar lucrurile n-au mers. Si a inteles. A inteles ca viata iti arata uratenia ei chiar din primele momente, ca oamenii sunt exact invers…iti arata frumusetea lor si abia dupa se ivesc cu fetele lor de saltimbanci. De ce e asa probabil n-o sa-si poata explica niciodata, dar va mai avea multe fete de descoperit in urcusul asta infernal prin viata. Groaznic e, ca facem asta, urcam in viata pe spatele oamenilor din jurul nostru si cand ajungem sus suntem singuri. Exista oameni cu ajutorul carora urci si sunt constienti de asta si te mai si ajuta, dar mai exista oameni care nu sesizeaza ca prin faptele lor si felul lor de-a fi, te fac sa urci, sa pasesti peste ei si peste imaginea lor de oameni.

 

                                      Astfel iti dedic aceste randuri, desi nu cred ca le vei citi vreodata cu sfatul urmator: Ai grija cati oameni mai lasi sa urce fara ca macar sa-i  fi observat.

                                                                    Ai fost o treapta in urcusul meu, de care m-am ajutat, de care m-am sprijinit, pe care am alunecat…dar peste care am trecut si pe care am lasat-o undeva in urma…

                                                                                        P.S.:Bye-bye…

 

Fara comentarii…

 

http://c.icq.com/img/friendship/static/card_19991_rs.swf  

 

 

 

Si nu pot sa nu postez acest comentariu:

 

Craciunul anul acesta a reprezentat nastere si renastere in sperante,in gandduri si fapte bune,in caldura sufleteasca pt cei de langa noi. Este magic si acum si la fel de emotionant ca atunci cand eram mica.Am vazut multi oameni dragi pe care "natura" i-a mai modelat un pic."Natura" creaza mereu forme noi,ceea ce este in prezent nu a mai existat niciodata,ceea ce a fost nu se mai intoarce,totul este nou si totusi mereu vechi aceleasi sentimente,acelasi respect,aceeasi prietenie.Din reintalnirea nostra am invatat ca "un prieten nu poate fi uitat niciodata – nici chiar dupa o absenta de-o viata."Pentru mine Craciunul si reintalnirea cu prietenii a improspatat anul acesta un sentiment (prietenia)din care izvora intelepciunea.Si nu pot sa nu il amintesc pe Goethe care a descris sentimentele pe care le-am simtit de Craciun alaturi de cei dragi:
"Înalte Spirit, mi-ai dăruit tot ceea ce am cerut.
Nu în zadar ţi-ai întors chipul în foc către mine.
Mi-ai dat ca regat admirabila natură,
Şi forţa de a o simţi, de a mă bucura de ea.
Nu numai o vizită de uimire rece mi-ai îngăduit,
Ci mi-ai permis să văd adânc în sânul ei,
Cum aş privi în pieptul unui prieten.
Tu aduci şirul fiinţelor vii prin faţa mea
Şi mă înveti să-mi cunosc fraţii
În tufărişul tăcut, în aer şi în apă.
Iar când furtuna, în pădure, vuieşte şi pârâie,
Culcând molidul uriaş, frecând şi izbind
Ramuri vecine, trunchiuri învecinate,
Iar prin căderea lor, de sunete înăbuşite, ca de tunet,
Răsună dealul,
Atunci mă duci la peştera sigură,
Mă arăţi atunci mie-însumi,
Iar propriului meu piept minuni adânci
Şi tainice i se deschid."

Si pentru ca mai am cuvinte si pentru ca oricum femeile vorbesc mai mult sper sa ne reintalnim ca sa le pot folosi.
P.S: " Prietenii raman uniti in calea timpului ce-i goneste spre anii batranetii" SA NU UITATI!

LOREDANA

     

 

Cum o cheama pe nevasta lui Mos Craciun??? Merry Christmas.