elly

Stiu ca e pentru fete dar merge si pentru baieti daca vrei sa te distrezi

http://www.obtampons.com/apology

Have fun!

Pentru ca au sani rotunzi cu gurguie care se ridica prin bluza cand le e frig, pentru ca au fundul mare si grasut, pentru ca au fete cu trasaturi dulci ca ale copiilor, pentru ca au buze pline, dinti decenti si limbi de care nu ti-e sila. Pentru ca nu miros a transpiratie sau a tutun prost si nu asuda pe buza superioara. Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele. Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac. Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate serviturile anatomiei lor delicate. Pentru ca in pat sunt indraznete si inventive nu din perversitate, ci ca sa-ti arate ca te iubesc. Pentru ca fac toate treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se laude cu asta si fara sa ceara recunostinta. Pentru ca nu citesc reviste porno si nu navigheaza pe site-uri porno. Pentru ca poarta tot felul de zdranganele pe care si le asorteaza la imbracaminte dupa reguli complicate si de neinteles. Pentru ca isi deseneaza si-si picteaza fetele cu atentia concentrata a unui artist inspirat.

Despre ce sa mai vorbesc? Sa spunem ca ar fi atatea incat nu stiu daca ma pot opri la un singur subiect si mai ales cat imi voi putea pastra coerenta.

Sa spunem ca as putea sa vorbesc despre ultimul lucru important care mi-a trecut astazi prin minte. M-am gandit mult la mine si la Dumnezeu. Da, probabil ordinea enumerarii nu este cea corecta dar cam asa a fost. Am pornit prin a ma gandi la mine si am ajuns la Dumnezeu. Probabil pentru ca El e sufletul meu. Dar nu despre asta as vrea sa vorbesc acum, ci despre faptul ca L-am rugat sa-mi ajute sa ma iubesc. Hmm straniu as putea spune in unele momente, insa cred ca asta imi lipseste.

Nu stiu sa ma iubesc, de aici pornesc probabil marea majoritate a frustrarilor mele. Lipsa dragostei fata de mine imi creeaza starea de disconfort emotional pe care o alimentez cu actiunile celor din jur. A catorva oameni din jurul meu care probabil ma detesta. Ceea ce e dificil pentru mine, in momentele grele, este sa fac abstractie de vorbele si mizeriile din jurul meu. Ma intreb mereu de ce imi e atat de usor sa-i iubesc pe ceilalti si totusi extrem de greu sa ma iubesc pe mine? Oare nu merit macar atata lucru de la mine insami? Si acum printr-un rationament logic scurt, as putea sa ma intreb de ce imi e atat de greu sa-L iubesc pe Dumnezeu, care asa cum am convenit la inceput este parte a sufletului meu? De ce pot atat de usor sa ma jertfesc pentru altii si atat de greu sa ma jertfesc pentru mine si sa ma uit spre sufletul meu?

Poate intr-o zi, cand toti oamenii ma vor fi dezamagit cumplit, nu voi mai putea iubi decat propria mea persoana si implicit pe Dumnezeu. Nu stiu daca am eu, o neputincioasa, dreptul sa scriu despre Dumnezeu, insa am invatat intr-un moment pe care nu l-am realizat, ca Dumnezeu e in toate. Altfel spus, ca sa citez: “Nimic fara Dumnezeu!” Poate e tarziu acum sa realizez acest fapt, dar daca asta imi este drumul ce-l am de urmat, atunci o voi face oricat de mult timp va dura sau oricat de greu ar fi.

-Da-mi mana!

-De ce?

-Da-mi mana, te rog! Stii cat ma bucur…

-De ce?

-Pentru ca ma iubesti.

-De ce? Pentru ca tu nu ma iubesti…

Ce mi-as dori sa pot scrie in continuu, sa nu fac nimic altceva decat sa scriu, vrute si nevrute. Ma simt atat de “eu” cand scriu. Dar cine nu stie sa scrie? Important e sa ai harul de a scrie si pentru ceilalti. E greu, mai ales ca suntem atat de prinsi in propriile noastre vieti. Nu ne mai intereseaza nimic pe lume in afara de propria noastra persoana. Si atunci ma intreb pentru cine as scrie. Ma surprind adesea pierduta in fata rafturilor cu carti care de care mai noi, cu coperti frumos colorate, scrise de niste necunoscuti si aruncate intotdeauna probabil din lipsa de interes, pe raftul deasupra caruia scrie “beletristica”. Si ma mai intreb adesea, de unde atata lipsa de respect pentru oameni de cultura, pentru adevarati artisti. Pictorii cuvintelor, romani sau mai putin, harul lor zace in toata splendoarea pe rafturile incropite din 2 scanduri vopsite…

Si daca totusi as avea har, sau dar, pe cine ar ajuta faptul ca eu scriu? Sau ce bine as face eu Pamantului daca ar trebui sa secer 10-12 arbori ca sa public un volum de 2 lei in 10 000 de exemplare? Raspunsul se afla tot la mine si nu cred ca as avea sorti de izbanda. Din cand in cand mai citesc pe ici pe colo, cu ingusta si scurta mea minte de doar 25 de ani, cate o carte, culmea, nu citesc reviste de moda. Citind asa cate o carte, realizez ca oamenii astia care scriu proza, versuri sau doar esee, si care mai au cate un titlu de succes, sunt niste oameni extrem de inteligenti si cu o cultura literara extraordinara, ceea ce desigur eu nu voi fi niciodata. Nu de alta, dar nu mai am timp fizic sa recuperez toate cartile necitite pana la aceasta varsta. Asa deci, un respect imens port in suflet scriitorilor, sau poetilor, sau artistilor. Munca lor mi se pare titanica si din pacate se pare ca este cea mai subapreciata meserie culturala si artistica.

S-a terminat cand credeam ca lucrurile devin clare, cand simteam mai mult si mai mult ca te vreau aproape. S-a terminat pentru ca eu nu sunt destul de buna pentru tine. Am simtit-o poate intotdeauna dar n-am vrut sa accept ca sunt un om cu complexe si frustrari, ca ceea ce am devenit nu e de-ajuns pentru tine. Incerc totusi sa inteleg ce e stricat la mine, ce trasatura definitorie nu s-a “updatat” la societatea zilelor noastre, mai bine zis la standardele tale. Poate banuiesc, dar nu vreau sa cred ca esti atat de superficial. Oricum ar fi, post-ul asta nu e despre tine. De fapt nici unul nu va mai fi. Stii de ce? Pentru ca viata mea e destul de complexa si am destule motive sa scriu doar despre mine. Am trait cu toata forta mea si cred ca merit mai multe pagini decat oricine altcineva. Iti multumesc totusi ca ai avut in sfarsit curaj sa spui ce simti.

Revenind la complexele mele, sau la lipsa lor, am fost “acuzata” ca sunt obsesiva. Cred totusi ca e mult spus, dar am retinut ideea si promit ca de-acum inainte nu voi mai iubi. Nu voi mai iubi, e o pierdere de timp, energie si sentimente. Cred ca viata mea se va rezuma la chestii materiale care nu ma vor impresiona niciodata, dar pentru care voi munci. Pentru ca atata dragoste nedirectionata trebuie sa cladeasca altceva, asa ca pot spune ca m-am maturizat. Am devenit un om al societatii moderne, care nu are nevoie de dragoste, carti si animale de companie. Sentimentele nu pot tine pasul cu viata reala, asa deci hai sa renuntam la ele si sa devenim roboteii de maine. Daca esti indragostit nu poti da randament maxim la serviciu, daca ti-e dor de parinti, nu-ti poti asculta seful, daca ti-e mila de cainele din coltul strazii, durerea ta va fi mai mare cand a doua zi o sa-l gasesti fara suflare.

Asa deci, nici macar locul asta electronico-virtual nu-si are rostul. O gramada de ganduri adunate la un loc care nu fac altceva decat sa trezeasca amintiri. Amintirile sunt si ele fotografii placute sau nu din trecut, care de asemenea iti pot afecta viata profesionala, care de altfel trebuie imbunatatita doar pentru a-ti asigura siguranta unui trai mai bun. Astfel cum zicea un cantec, vii de la “job”, casa e goala, arunci niste chei pe masa, aprinzi TV-ul si zaci singur pe canapeaua ta de piele, de foame ai uitat pentru ca de unul singur nici mancarea n-are farmec. Si adormi cu gandul poate la marea dragoste din liceu, cand lucrurile erau simple si viata era frumoasa. Si uite-asa trec zilele si anii si mai apuci abia la pensie sa devii spiritual si sa te pregatesti de marele moment…cand spui…..S-A TERMINAT!

Intrebari, multe si fara sens. Atat de multe ca adesea ma coplesesc si sunt extrem de constienta ca nu exista raspuns la multe din ele.

Insa una imi zdrobeste maruntaiele. Ma intreb cand o sa-ntelegi ca nu mai sunt un copil? Ca vremurile alea s-au dus si m-am schimbat mult. Poate si atunci cand eram un copil pastram inauntrul meu niste sentimente puternice, dar asa cum ma obisnuisem, sa nu am incredere in mine, sa nu ma consider un om cu toate atuurile, am lasat sa treaca pe langa mine unul din cele mai importante lucruri din viata: fericirea.

Nici tu nu m-ai ajutat. Nu m-ai invatat, nu mi-ai aratat. Mi-a fost greu sa razbesc, sa te indepartez, desi nu-mi doream. M-am despartit de copilul din mine atunci. M-ai invatat sa-mi pun propria-mi persoana mai presus de ceilalti, atunci cand eu o pusesem pe-a ta mai presus de toate. Dar m-au izbit vorbele, testul la care m-ai supus a fost prea dificil pentru mine. Te-am indepartat, te-am ranit, desi ma simteam la fel de abandonata. Am renuntat la tine…de frica. Erai matur, erai puternic, nu-ti puteam impartasi nimic…”dragostea nu exista” – rasuna in mintea mea acel ecou si azi.

Tu n-ai luptat, lucru care m-a descurajat si mai mult. Si vorbele, cat m-au durut…nu cele pe care mi le-ai spus mie, ci cele pe care le-ai spus celorlalti. Desi comunicam destul de mult atunci cand se poate, si culmea ne si intelegem, nu ne-am spus niciodata nimic. Poate pentru ca stim exact ce simte, vede si traieste celalalt. Stim ce ne dorim, stim ce visam dar faptul ca nu avem puterea de a recunoaste e cea care ne face oameni…

In fiecare seara inainte de culcare iti vorbesc, iti marturisesc, ma incurc in gandurile pe care ti le impartasesc. Adesea, desi nu-ti spun, te caut…cu mintea, cu ochii, cu inima. Si? Ce crezi? Te gasesc ascuns in spatele meu.

Scrisoare pentru “copilul” din mine. Te astept iarasi in viata mea…

Din suflet.

Cate ganduri iti pot trece prin cap intr-o secunda? Probabil ca atat de multe ca uneori nu te poti opri asupra unuia si ai senzatia ca de fapt nu te gandesti la nimic. Vorbe…degeaba. Cine are timp sa le citeasca? Si pana la urma de ce ar face-o cineva? Nu au niciun rost si nu reprezinta nimic. Oamenii adevarati trec la fapte, fac ceea ce promit si pot sa-si stapaneasca emotiile. Intotdeauna m-am priceput la cuvinte, asta nu inseamna ca am reusit in viata. Poate dimpotriva m-as fi putut baza pe altceva, mi-as fi incarcat memoria cu date istorice, cu tabelul lui Mendeleev, cu autori si titluri de carti, sau macar cu Anatomia de-a 11-a, oricum ar fi fost mai folositoare. Ahhh, nu v-am spus niciodata ca am dat la medicina? Ca asta e unul din esecurile vietii mele? (as fi vrut sa scriu eshece) ca sa ma mai destind, insa e un subiect prea delicat. Asadar e unul din visurile mele neimplinite: sa fac Facultatea de Medicina, altfel spus sa tai si sa despic in carne vie… Nu e o necesitate bolnava, e pura curiozitate. Asa cum Bacovia imi testa limitele fizice atunci cand arunca cu sange in poeziile lui, as vrea sa-mi testez si eu propriile-mi limite. Dati-mi un bisturiu sa vedem ce iese. Sa revin la idee: n-am renuntat la vis, n-o voi face niciodata. Am promis asta unui om drag care asteapta de acolo de sus ca intr-o buna zi sa ma zareasca intr-un halat alb, ingrijind un bolnav. Imi adun lacrimile din barbie, inghit nodul din gat si scriu mai departe. E o promisiune tacita pe care am facut-o dupa ce n-a mai fost. Nu mi-a spus niciodata cat isi doreste sa reusesc, insa vointa asta nu e a mea, vine de undeva din alta sfera. Trece timpul si ma lovesc frecvent de marele meu vis, de ultima lui dorinta. Si uite ca am avut de la cine invata, a existat modelul in viata mea, un om mic cu o vointa de fier. Un om bland dar cu un caracter puternic. Un om pe care nu-l voi descrie in cuvinte. Cuvintele sunt prea mici. Imi pare rau ca pana acum nu l-am mentionat in nicio povestire de-a mea. Poate ca singurul loc unde merita sa ramana este sufletul meu. Primul loc din sufletul meu e al lui… al doilea poate e chiar visul meu care nu a devenit realitate inca.

Probabil ca nu voi uita niciodata sentimentul rece care m-a cuprins cand am trecut pragul facultatii de medicina, o stare de nervozitate amestecata cu nerabdare si frica. Si senzatia de neapartenenta… un prim indiciu sau doar o reactie hormonala la frica. Si ce zi…calduroasa si trista. Ziua cand i-am promis, a fost ziua in care m-am inscris la facultate. Ala a fost juramantul nostru. Al meu si al lui. Si apoi s-a dus…

M-am saturat sa ma zbat, sa ma lupt, sa vreau…

Am decis sa astept. Astept ca toti ceilalti oameni din viata mea sa se lupte, toti acei oameni pentru care eu m-am chinuit, sa-si ia acum revansa si sa incerce sa faca ceva pentru cei care le sunt aproape. Sa-si doreasca ei sa se lupte pentru altii si pentru sentimentele lor. Astept sa vada ce au de facut, sa vada ce n-au vazut in tot acest timp. Astept sa ia ei initiativa, nu sa primeasca sfaturi sau povete, nu sa fie obligati de legi si reguli morale. Sa faca din suflet tot ceea ce altii au facut pentru ei pana acum. S-a terminat cu sfaturile si rugamintile  cu care i-am indrumat pana acum. E decizia lor sa lupte, de acum inainte sunt raspunzatori de faptele lor, de sentimentele lor.

Astept sa primesc si eu ce am daruit pana acum. Astept sa preia altcineva fraiele si sa lupte in continuare pentru dorinte si vise implinite. Asteptarea mea nu inseamna lasitate. Am obosit de atatea sentimente, emotii si senzatii. Vreau sa vad ca pot si altii sa duca in spinare povara raspunderii, greutatea neimplinirii. Sa vad cum pot altii sa razbeasca, fapt pe care eu nu l-am facut. Vreau sa faca ei tot ceea ce eu nu am reusit si promit ca-i voi respecta insutit in comparatie cu cat respect imi port mie.

Astept sa luptati voi…eu ma odihnesc.

Ah ce mi-as dori sa pot scrie ca-nainte, sa-mi astern ganduri si vise pe hartie si sa nu insemne nimic. M-am maturizat? Nu mai pot sa-mi pierd capul in milioanele de lucruri care-mi inundau mintea?…. Am ajuns sa ma opresc asupra problemelor, sa analizez si sa calculez, sa clasific si sa etichetez… Dar sentimentele? Cine le analizeaza? Cum le etichetam? E bun, e rau? Cine ne indeamna pe caile pe care le alegem? Cine ne sopteste care e alegerea buna?

Nu ratiunea, nu intelectul. Sentimentul…ce cuvant simplu, de care adesea ne batem joc. Uitam ca de fapt viata ne e ghidata doar de sentimente. Nu facem lucruri bune sau rele, prostesti sau inteligente, decat daca simtim. Simtamintele noastre sunt viata noastra. Ele paveaza drumul pe care-l urmam in viata. Care e cel mai impresionant lucru pe care-l traiesti zilnic? Momentul ala cand spui: “Am avut un sentiment…”, oricare ar fi el, bun sau rau, e cel mai profund lucru care ti se intampla. Doar asa stii ca ai trait si azi…doar avand un sentiment…eu de exemplu azi am avut multe sentimente care s-au incheiat cu un curcubeu. Ce sfarsit de zi mai perfect decat un curcubeu?

                     Azi am avut un sentiment…

Ne intrebam adesea ce-am facut sa meritam lucrurile bune care ni se intampla? De ce suntem noi cei privilegiati? Si de ce nu primesc toti oamenii in mod egal ceea ce trebuie? Si raspunsul nu intarzie sa apara: Poate pentru ca noi cei care ne simtim privilegiati, ne dorim cu adevarat ceea ce avem si luptam sa capatam. Poate eu, care ma razboiesc atat, cu oricine si pentru orice, pentru ca sunt un om integru, n-am uitat sa visez si totusi sa realizez ca viata e complexa, ca viata pe cat de grea pe atat de frumoasa, nu-ti joaca feste. Viata te duce exact acolo unde-ti doresti, bunele si relele fac toate parte din planul maret al vietii fiecaruia. Zicea cineva ca mori atunci cand renunti sa visezi. Visele se cladesc din pietricele multe si mici, atat cat iti doresti. Dimensiunea visului tau e cat cea a mormanului de pietricele pe care l-ai adunat. Nu stiu daca are sau nu legatura cu geologia si cu faptul ca ma invart in domeniul asta, dar de-a lungul vremurilor, fiecare etapa din viata mi-a fost „vegheata” de o pietricica. O perioada de timp, aveam o anumita pietricica pe langa mine. Dupa un timp acea pietricica se invechea si alta ii lua locul, devenind ea pietricica preferata. Imi doresc ca pana la sfarsitul vietii sa adun un munte de pietricele, spre care sa privesc mandra. Imi doresc ca visele mele proiectate in gramezi de pietricele sa ramana marturia unei munci continue si perseverente. Viata iti da la tot pasul cate o pietricica, este totusi alegerea ta daca te apleci sa o ridici sau treci mai departe cautand una mai mare si mai frumoasa. De multe ori poate am trecut nepasatoare peste multe gramezi, preocupata de mine, de ego-ul care ne insoteste pretutindeni, dar pe care il putem stapani. De multe alte ori poate am fost eu insami o pietricica pentru altii, care m-au lovit cu piciorul, m-am rostogolit si m-am oprit intr-o baltoaca. Alteori eu la randu-mi m-am aplecat dupa o pietricica, am pus-o in buzunar si am mers mai departe, pana cand la o rascruce am aruncat-o si am ridicat alta. Nu stii niciodata care e pietricica „buna”, de aceea o cauti toata viata. Se zice ca atunci cand o gasesti, stii. Dar cine poate garanta ca la un metru distanta nu se afla una si mai buna?

E important sa-ti cunosti visele si sa lupti pentru ele. Va doresc sa va gasiti „pietricica”.

…din locul care de acum inainte se va numi acasa. Din locul in care stau in sufrageria casei, vad pe geam acoperisuri de case care se pierd in ceata si linistea eterna a acestui loc. Din cand in cand auzi cate un latrat de caine, altul decat al cainelui schiop cu care m-am imprietenit din primul moment in care am calcat in aceasta oaza. N-are nume, dar deja simte ca face parte din familie. La inceput timid dormea pe spatiul verde din fata sufrageriei, dar in scurt timp a invatat drumul spre geamul bucatariei. Stie ca geamul acela il hraneste, vine dimineata, seara sau pur si simplu cand ii este foame si latra la geam. Geamul se deschide si de acolo cade adesea cate-ceva de mancare. Multumit si fericit infuleca ce i s-a dat si da necontenit din coada. N-as vrea sa va inchipuiti ca Schiopul este un catel din cale-afara de dragut si frumos. Nu. Este un catel uratel, cu multe semne pe cap si cu ochi ciudati. Cu toate astea, corpul lui hidos ascunde un suflet si o personalitate puternica. Dupa ce mananca se intoarce bucuros la treaba. Se ocupa cu latratul la luna, pasari si cine stie ce alte oratanii vede in intunericul noptii.

Casa te indeamna sa-i pasesti pragul si pe buna dreptate cu greu iti vine s-o mai parasesti. Daca ar avea puteri miraculoase, probabil te-ar incuia inauntru, s-ar incalzi instantaneu si ti-ar pune totul la picioare. Are totusi o putere foarte mare, aceea de a te face sa ramai, sa zabovesti, sa admiri peisajul prin geamurile mari care deschid peisajul chiar la tine in sufragerie. De altceva parca nici nu mai ai nevoie: apa, hrana sunt dispensabile in comparatie cu sentimentul de bine care te invaluie.

Pentru a intregi si mai bine peisajul, astept prima zapada

…acum ceva vreme renasteam ca din cenusa si-mi adusesem aminte ce inseamna “a trai”, astazi ajung iarasi sa ma intreb, de ce continui sa raman o treapta? De ce nu ma dezbrac de fricile care imi bantuie existenta? De ce nu ma eliberez de ideile strambe care-mi vin in minte?

De ce? Am toate motivele ca astazi sa ma simt un om, prin ceea ce sunt ca persoana, caracter si imagine, prin lucrurile pe care le-am realizat, prin tot ce traiesc zi de zi in sufletul zdrelit de atata compasiune, mila, inversunare. Un suflet in care mai incap atatea… sunt atat de multe “lucruri” incastrate in el si tot ar mai incapea o duzina. Ma doare… stiu pe mine ma dor multe, prea multe pentru simpla noastra existenta. Pentru simpla, dar atat de complexa noastra existenta. Acum ceva vreme mi-am propus si am si inceput sa pun pe hartie ceea ce se poate numi intr-un viitor indepartat, o carte… rezultatul intarzie sa apara. Nu pot scrie o carte despre ceva anume, nu pot inchipui un scenariu, sau macar un rol. Singurul rol despre care pot scrie sunt eu. Eu si mintea mea. 2 drumuri paralele care se urmeaza neincetat…se mai intalnesc, se bifurca, se infunda, dar care se unduiesc unul cu celalalt mereu.

Si totusi ce ma aduce mereu aici? In fata foii albe, peste care vrand nevrand incep sa se finiseze, parca fara voia mea, aceste ganduri. Desi sunt ale mele, de ce mi se pare ca sunt atat de fluide, atat de neamestecate si lipsite de subintelesuri? Pentru ca rolul meu in acest scenariu este diametral opus, tot ce mintea-mi naste este de o intortochiere fara margini…Cum poti scrie cuvinte care sa exprime ceea ce tu insuti nu-ti explici? Poate acum pe masura ce spatiul alocat se incarca, nu realizez ambiguitatea ideilor si la recitire voi intelege ca de fapt nu inteleg nimic.

Cu toate ca mai sunt multe de scris, ma opresc acum, aici…

Buna, dupa multa vreme. N-am scris nimic anul asta, 2010, cat de ciudat. Oare de ce? Probabil pentru ca n-am trait anul asta, sau am trait dar nu pentru mine. Am trait pentru oamenii din jurul meu, asa cum fac de fiecare data. Uit complet de mine, de nevoile si placerile mele si traiesc pentru altii. Ma hotarasem acum ceva vreme ca nu voi mai fi treapta nimanui, ca eu insami ma voi urca pe o scara rulanta si nu ma voi uita inapoi. Dar iata ca pentru a nu stiu cata oara am ajuns din nou o treapta. Si din pacate cred ca am fost o treapta mai joasa decat pana acum. Si m-am lasat “folosita” si mi-am jucat foarte bine acest rol. Nu dinadins, nu pentru ca mi-a placut ci pentru ca n-am vazut. N-am vazut ca aceasta treapta devenea din ce in ce mai murdara si deteriorata. Am lasat-o sa se uzeze si am uitat s-o repar, s-o curat si s-o lacuiesc. Si vorbesc despre aceasta treapta, pentru ca ea reprezinta sufletul meu…murdar, deteriorat. Am uitat sa ma intorc la el, sa-l curat, sa-l repar si sa-l infrumusetez. Am uitat de sufletul meu. De ce? Raspuns la asemenea intrebare nu am si nu am nici scuza pentru asta. N-am fost victima iubirii, nu pot spune asta, dar am fost propriul meu prizonier. Mi-am tratat sufletul cu indiferenta, desi nu merita. El a fost mereu alaturi de mine si mi-a aratat calea, eu nu. Am dezertat…din propria-mi persoana.

Dintr-un razboi din care nici n-am facut parte. Cred ca nici nu m-am obosit sa-l duc, am avut o pozitie neutra pe campul de lupta. Am privit de departe cum sufletul meu lupta sa ramana in viata. Si nici nu mi-a pasat. Dar imi pasa acum…cand mi-am dat seama ca aproape un an am disparut. Unde am fost? Nu stiu, nu va pot spune. Ce am facut? Sincer, cred ca nimic.

Dar azi e liniste, si gandurile reincep sa capete glas, sufletul revine la viata. Ma opresc si le primesc cu placere inapoi. Imi cer iertare si incerc sa le vorbesc. Par straine dar poate doar pentru ca se tem…sa nu se intample iar. Insa zi de zi reluam terapia in grup si incepem sa ne redescoperim si sa ne obisnuim unii cu altii.

Va fi un drum greu, dar care trebuie parcurs…cu orice pret si cu mai multa ambitie. Si la sfarsit, ma voi uita inauntru si-i voi gasi acolo pe cei mai vechi prieteni ai mei: gandurile si sufletul. Si pentru un happy end, vom petrece 3 zile si 3 nopti si vom trai fericiti pana la adanci batraneti.

Dedicated to…me (the most important person i have ever met)

http://tudorchirila.blogspot.com/2009/03/scrisoare-catre-liceeni.html